To top
29 Oct

In octombrie, la Cherhana, in Bucuresti

Sunt doar cateva locuri, restaurante, cafenele in Bucuresti, unde, atunci cand merg, ma pot simti asa cum filmul din mintea mea ma asaza. Intr-unul pot fi un personal al lui Fellini, intr-unul pot sa am sex-appeal-ul unei femei Nouvelle Vague, in altul sunt aproape de misterul apelor, unde mananc chefali prajiti, cu nisip in buric si suc de rosii pe degete sau pot fi un Jep Gambardella blazat, pe care nimic nu-l starneste suficient, cat sa se anime.

Unul dintre aceste locuri este restaurantul Ancora, o cherhana care pastreaza autenticitatea unui astfel de loc, desi imprumuta putin si din upgrade-ul restaurantelor de secol XXI. Am revenit aici de curand, cu sentimentul ca voi fi mai aproape de Jurilovca, de acel loc din mintea mea, ascuns, in care poate n-am fost niciodata cu adevarat sau poate ca am fost de atat de multe ori, incat s-a insinuat in memoria mea ca familiar.

Am mers intr-o duminica la pranz, atunci cand stiam ca terasa nu va musti de oameni, ramanandu-i sinceritatea unei femei dezgolite. Si asa a fost. Cateva cupluri, cateva perechi de ochi ascunsi in spatele mastilor si a fricii, dar bon-vivants, care stiu ca painea se rupe cu mana si se intinge in icrele pufoase. Poate de asta imi si place asa mult locul, pentru aceste intalniri cu oameni firesti, pentru care e mai importanta placerea momentului decat dorinta perversa de a poza.

Am renuntat, de foarte mult vreme, pana si la cel mai mic detaliu, care m-ar putea face sa fiu suspectata ca fiind unul dintre cei ce cosmetizeaza pozele, textele, expresiile fetei, complimentele, viata, nimicul. De-asta si pozele complementare acestui text vor fi asa cum au fost facute, cu telefonul, fara incadrari, fara layere, fara iluzia a ceea ce nu exista, dar poate fi aratat.

Cherhanaua mi-a oferit cadrul perfect de a retrai ceea ce am citit recent, Cartea de la Vama Veche, a lui Cristian Pepino. Un univers pe care doar cartile il mai contin astazi, o lume pierduta si inlocuita de perfectiunea demonstrativa a omului actual, care se doreste, mai presus de toate, corect, responsabil, rece, de succes, in opinia mea, aproape mort.

Aici pe terasa mi-am imaginat-o pe Nina Cassian, la 2 Mai, cu mainile ei lungi, cu aerul fermecator, cu tricoul tip breton, pe Purcarete petrecand cu Tocilescu, pe toti cei care atunci se autointitulau snobi, iubeau cultura si isi doreau sa traiasca experientele lui Aldous Huxley.

Am mancat mult, bun, gustos, meniu de cherhana, desi as fi putut sa aleg meditaranean sau fusion. Au fost hamsii aurii, crocanti, cu sos Genocid, de usturoi, midii pane delicioase, cartofi prajiti, asa cum stiam eu ca se prepara cartofii, rapane cu sos de-ti lingeai degetele, icre de stiuca, mari, care plesneau intre dinti, aromate, chiftele din peste, pufoase si cu gust de Dunare, Tiramisu si Amandina.

Mi-am amintit de Amandina de la Hotel International, din anii ’80, cand mergeam cu familia in concediu, am devenit usor nostalgica, am pozat masa insorita si m-am gandit ca in fiecare dintre noi e o masa a tacerii, m-am pozat dincolo de bar, si m-am gandit ca n-as fi putut fi niciodata o ospatarita buna, care sa faca spaga, caci nu stiu sa rad la comanda, mi-a fost putin frig, frig ce mi-a lipsit si am realizat ca un loc misto n-are niciodata legatura cu opulenta si luxul, ci cu forta lui de a te transpune undeva, unde emotia te gadila placut.

Mergeti acolo, acum, toamna, imbracati-va gros, priviti lacul, scrieti cuvinte de dragoste pe servetele, luati-va de mana, atat cat limbajul atingerii nu a fost interzis pentru totdeauna, flirtati, mancati, beti, fumati si incalziti-va mainile de la pielea celuilalt.

Tatiana Ernuteanu
No Comments

Leave a reply

Follow me
Loading